Doamne, Dumnezeul meu, Tu care ai făcut cerurile şi pământul, care ai dat viață tuturor lucrărilor Tale, în acest ceas în care sufletul meu stă întristat şi plin de mânie, întinde mâna Ta cea atotputernică şi mă scoate din această întristare în care singur m-am afundat. Primește, Doamne, umilita mea rugăciune pe care o îndrept către Tine cu siguranța că mă vei ajuta.
Cred că ceea ce trebuie să avem în vedere, împreună cu pocăința, este tocmai cuvântul „pregătiți”. Expresia „drepte faceți cărările Domnului” îndeamnă la a fi drepți, să fim sinceri înaintea lui Dumnezeu. El vrea să intre înlăuntrul nostru. Prin urmare, nu vom găti alte drumuri, alte cărări, ci sufletul nostru. Înlăuntrul lui toate să devină netede. Nu înseamnă nimic altceva decât sinceritate, să devenim sinceri cu Dumnezeu.
Mi-a zis Părintele într-o zi aşa: „Tu eşti evlavios şi vrei să impui celor din jur credinţa şi evlavia ta, şi crezi că vei reuşi. Rău faci, fiindcă omul reacţionează taman invers: îi spui să facă ceva şi nu face, şi asta tocmai pentru că i-ai spus să o facă. Când te va vedea pe tine făcând acel lucru, poate că te va urma şi el, zicându-şi: «Dacă el face asta, hai să fac şi eu».
Biserica Ortodoxă o cinstește în fiecare an la 14/27 octombrie pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, cea pe care o simțim și o considerăm «Ocrotitoarea Moldovei», devenită una dintre stelele strălucitoare de pe bolta cerească, care luminează viețile celor ce o cheamă cu credință.
Iubiţi.credincioşi,
Astăzi Biserica Ortodoxă face prăznuirea Sfintei Cuvioase Maicii noastre Parascheva, care a strălucit în lume cu viaţa sa sfântă, faptele cele bune, fiind de Dumnezeu ocrotitoare a Moldovei. Pentru nevoinţa şi petrecerea sa fără de prihană a binevoit Dumnezeu să o proslăvească pe pământ cu faceri de minuni şi să o pună ca o făclie mult luminoasă în sfeşnicul Bisericii Sale spre a lumina pe toţi şi a fi rugătoare, ajutătoare şi mângâiere tuturor celor ce aleargă la dânsa cu credinţă.
„Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni Doamne, lumina cea neînserată a cunoștinței dumnezeirii Tale și deschide ochii cugetului nostru spre cunoașterea evanghelicelor Tale propovăduiri; pune întru noi și frica de fericitele Tale porunci, ca poftele trupești cu totul călcându-le, viață duhovnicească să petrecem, toate cele ce sunt spre plăcerea Ta cugetându-le și făcându-le. Că Tu ești luminarea și sfințirea și mântuirea sufletelor noastre.”
Lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un şir fără număr de pilde. Lumea aceasta cu toate dintrînsa e trecătoare ca o poveste pe care o auzi şi se termină. Dar sâmburele de duh ascuns în tâlcul fiecărei pilde e nepieritor. Cei care-şi hrănesc numai ochii şi urechile cu pildele acestea rămân flămânzi duhovniceşte, pentru că duhul se hrăneşte cu miezul lor, la care ei nu pot ajunge. Omul trupesc ia frunzele verzi a multe pilde şi nu se satură cu ele, iar foamea nu-i dă odihnă. Iar omul duhovnicesc caută miezul mulţimii de pilde şi, hrănindu-se cu miez, e odihnit şi are pace. Toate câte sunt, sunt pilde, şi toate se înfăşoară, că frunzele şi coaja, în jurul unui miez ascuns. Tot ce se întâmplă e ţesătura pildei, haina inimii duhoviceşti, a miezului, a ceea ce hrăneşte.
Iubirea de sine este iubirea irațională a trupului, este rod al vieții căzute și este boală duhovnicească care trebuie preschimbată în iubirea de Dumnezeu și de oameni. Cu cât mai mult omul este mai iubitor de sine, cu atât mai mult nu poate să-L iubească pe Dumnezeu și pe semenul său.
Vom pleca. Aici nu vom rămâne pentru totdeauna şi trebuie neapărat să ne pregătim. Asta-i tot. Secretul este în ce chip, atunci când ne pregătim, suntem fericiţi. Nu ne este teamă.
De ce nu simţim slujbele?
Intrebarea „cum să depăşim plictiseala pe care o încercăm datorită obişnuinţei cu slujbele?” Presupun că această întrebare are în vedere în primul rând Sfânta Liturghie, pentru că este întotdeauna aceeaşi si ne obişnuim cu ea. Intr-adevăr, un lucru cu care te obişnuieşti poate să îţi provoace puţină plictiseală şi nu îl mai aştepţi cu nerăbdare, nu-l mai doreşti atât de mult. Am putea să adăugăm aici şi Taina Spovedaniei.
Când, în cadrul slujirii noastre, intrăm în contact cu lumea, vedem că acest lucru este extrem de dificil. Nu știm de ce Dumnezeu nu a binevoit să ne dea puterea de a „vindeca toate suferințele oamenilor”, așa cum a dat-o Sfinților Apostoli și Sfinților noștri Părinți. Este ca și cum, lipsiți de această putere de vindecare, în slujirea noastră noi am fi mereu acoperiți de oprobriu.
Afirmaţi la un moment dat că fiecare cruce poartă în ea o taină. Credeţi că fiecare are de parcurs un traseu iniţiatic bine stabilit în metamorfoza de la uniformitate la unicitate?
Copilul meu, trebuie să fim tot timpul atenți, atât când ești fericit, cât și când ești trist. Când ești fericit, nu ar trebui să-ți pierzi controlul prin vivacitate și râs, și nici atunci când ești trist, să nu fii atât de sumbru încât să se vadă.
Grija prisositoare pentru nevoile vieţii este semnul omului necredincios şi mic la suflet. Şi trecem prin suferinţă atunci când ne îngrijim noi înşine pentru noi, şi nu ne punem nădejdea în Dumnezeu, Care se îngrijeşte de toate.
Este mai bine să dispreţuim toate câte nu sunt ale noastre, adică cele vremelnice şi trecătoare, şi să le căutăm pe ale noastre, adică cele nestricăcioase şi veşnice.