Există oameni răi pe lume și ei fac rău cu ușurință și cu plăcere. E adevărat că în adâncul lor și ei au chipul lui Dumnezeu și că pot deveni buni dacă se întorc la Dumnezeu și se pocăiesc de răutatea lor, dar noi trebuie să învățăm să ne ferim de rău! Ce vom face?
Hristos nu este doar Cel ce învaţă despre scopul vieţii, ci şi Cel ce călăuzeşte omenirea spre acest scop. De aceea S-a şi înălţat la ceruri: ca să arate unde e scopul nostru – căci unde este El, acolo este scopul. El S-a numit pe Sine „Păstor”.
– Părinte, mă mâhnesc atunci când ceilalţi nu au o părere bună despre mine.
Nădejdea în Dumnezeu nu este o fantezie psihologică. Nădejdea este o lucrare a Harului, care îți certifică, prin credință în Dumnezeu, faptul că El este „Cel ce poate să mântuiască”. Și această o trăiești înlăuntrul tău, și ești sigur de asta, și te afli într-o stare de pace, capabil de a trece prin necazuri.
Sfinţilor mucenici, care bine v‑aţi nevoit şi v‑aţi încununat, rugaţi‑vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre”, așa auzim cântându-se în cea mai fastuoasă slujbă a Sfintei Biserici – Taina Sfintei Cununii. Ne întrebăm, de ce oare dumnezeiștii părinți și imnografi, alcătuitori ai rânduielii Tainei Sfintei Cununii, au ales ca într-unul dintre cele mai importante momente din viața familiei creștine să se vorbească mirilor despre mucenicie? De ce se cântă despre sânge vărsat, despre renunțare la lume, renunțare la propriul „eu”, atunci când toți se bucură pentru noua familie ce s-a format în marea familie – Biserica?
Suferințele îţi aduc nişte înţelepciuni adânci şi te fac să te gândeşti serios la mântuirea ta. Dar vă daţi seama cine ne păzeşte pe noi? Îngerul păzitor îl face praf şi ţăndări pe drac, care nu mai are nici o misiune, este un apostat. Îngerul păzitor este în misiune. Lupta este între ei şi câştigă acela de partea căruia suntem noi cu faptele noastre. Şi nu ne-ar fi ruşine să-l părăsim pe îngerul păzitor, să-i dăm câştig de cauză diavolului, duşmanul îngerului, duşmanul nostru, cu nepăsarea, ba şi cu căderi directe? Şi totuşi, Dumnezeu, în mila Lui, ne-a dat putinţa să ne ridică prin spovedanie.
Să nu te lași pe tine necercetat nici un ceas. În fiecare ceas să te inspectezi, să te cercetezi, să te controlezi. În acest moment ești în bună rânduială?
Tu, ca monah, dacă ești silitor, dacă ești nevoitor, te vei supune pe tine însuți unui control atent, întrebându-te: cum am petrecut toată ziua? Pe un bolnav nu îl urmărește numai medicul, ci însuși bolnavul se cercetează pe sine să vadă dacă, luând medicamentele pe care i le-a prescris medicul, se simte mai bine.
Ca nişte următori ai modelului originar, aceştia urmează Începătorului şi Căpeteniei lor, care le spune: „În lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) și „veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu” (Matei 10, 22) şi „dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20) şi, iarăşi, „voi sunteţi aceia care aţi rămas cu Mine în încercările Mele” (Luca 22, 28). Iar în rugăciunea Sa arhierească spune: „Părinte, Eu le-am dat lor cuvântul Tău şi lumea i-a urât pe ei” (Ioan 17, 14).
Pentru evitarea suferinţei care te împovărează, trebuie şi e necesar să te rogi pentru acea persoană din pricina căreia suferi. Şi să te rogi astfel: „Mântuieşte-o Doamne şi miluieşte-o pe (numele), şi pentru rugăciunile ei ajută-mi mie păcătoasei”.
Chinul iadului, constând în despărţirea de Dumnezeu cel iubitor şi iubit, nu poate consta şi într-o ură a Lui. Dar cei din iad nu trăiesc în simţirea iubirii lui Dumnezeu, ci mai degrabă într-o recunoaştere teoretică a faptului că El e iubitor şi merită să fie iubit, dar nu-L poţi iubi. Neputinţa de a-L iubi în mod real şi recunoaşterea că El ar merita să fie iubit şi că El e iubitor se unesc în mod paradoxal.
„Toţi suntem săraci fără Hristos, toţi suntem orbi, ologi, nevolnici. Numai El, Domnul, poate să ne înavuţească cu bogăţiile Lui cele nemincinoase, să ne vindece de neputinţele noastre, să îndrepte mâinile noastre spre fapta cea bună şi picioarele noastre în calea cea dreaptă. Numai El poate să ne deschidă ochii inimii şi să ne dea vederea vieţii ce ne aşteaptă, darul de nuntă, zestrea de bucurie fără sfârşit.” (Sfântul Nicolae Velimirovici)
Dumnezeu vrea să credem în El mai mult decât în oricine altcineva sau decât în orice altceva pe lume. Dumnezeu vrea ca omul să nădăjduiască în El mai mult decât în oricine altcineva sau decât în orice altceva pe lume. Mai mult: Dumnezeu vrea ca omul să se ţină de El şi numai de El, ca omul să fie, prin dragostea ce izvorăşte din aceasta, una cu toată zidirea Lui.
Ce înseamnă haina de nuntă? Ce înseamnă haina de nuntă pentru noi, care venim la biserică? Pe unii îi vedem că se îmbracă mai frumos. Alţii nu se îmbracă frumos pentru că nu au haine sau nu au tragerea de inimă pentru veşmintele exterioare. Dar toţi trebuie să ne îmbrăcăm în haina slăvirii lui Dumnezeu. Toţi trebuie să ne îmbrăcăm în haina pocăinţei, să punem peste sufletul nostru un veşmânt curat, alb, care reprezintă purificarea sufletului nostru prin rugăciune pentru venirea la biserică. Când vii la biserică nu-i ca la serviciu, nu este ca la restaurant.
Iubirea este rădăcina, izvorul şi maica tuturor bunătăţilor. Pentru că, într-adevăr, ca rădăcină face să răsară nenumărate mlădiţe ale virtuţii, ca izvor scoate multă apă şi ca o mamă strânge în braţele ei pe cei care aleargă la ea. Acest lucru cunoscându-l şi fericitul Pavel, a numit iubirea rod al Sfântului Duh.
Precum mormolocii îi înfricoșează pe prunci, așa și umbrele pe cei mândri. Nu e cu putință ca cel ce se teme cu adevărat de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică lașă de ceva de pe pământ.